Feminitate...
Coasa norului cenuşiu sfârteca din ce în ce mai abuziv bolta infinitului, fapt ce determina lacrimile şiruite bucăţilor aflate la ananghie, împrăştiate pretutindeni. Doar un adevărat poet sau scriitor în gândire avea puterea şi instinctul de a simţi cu adevărat gravitatea din hiperbolicul sentiment umbrit, îngheţat, jilav, sincer şi dureros, făcându-l să tânjească după găsirea unei soluţii. Din păcate, nimeni nu ar putea să facă ceva, ca şi în poveştile cu Dumnezeu şi muritorii: ,,Odată luat, nu se mai întoarce, timpul este cheia, iar noi degeaba suspinăm şi plângem". Ei bine, un adevărat pătrunzător melancolic nu ar plânge, ci ar visa şi spera, s-ar confesa lor cât ar mai avea ocazia, până la evaporarea picurilor, în timp ce ei îşi fac de cap scuturându-se, pentru a le fi sfârşitul mai lin. Deşi, se spune că moartea treptată este mai dureroasă. Nu voiam asta, voiam doar să ştiu că măcar picăturile se vor simţi în largul lor aproape de mine... Cerul parcă începea să se prăbuşească, la fel ca într-o poveste cu întâmplări mortale, dezolante, în care se presupune că ar fi căzut o stea sau o fiinţă în pământul ciudat, ori părăsirea iubirii, el aşteptând parcă să sigilez pe ascunziş uşa putredă de lemn a cutiuţei cu scrisori, doar şi doar din pricina ceţei dese venite ca un val de gaz stupefiant ce-ţi declanşa astmul. Tânguitoare, o doină a ultimelor lacrimi mari de apă scurse pe geam, îmi distrage atenţia din neant şi mă face să cuget durerea ei instantaneu. Nu credeam vreodată că lucrurile atât de mici te pot purta până în cea mai adâncă suburbie a gândurilor, dar acum mi-am demonstrat aceasta, se poate. În spatele unui lucru simplu, întotdeauna se vor regăsi câteva taine bine ascunse, determinându-le ca fiind absolut sclipitoare şi sufocant de misterioase în loc de prăfuite precum ochii noştri. Mai ales în spatele unui om chiar se vor ascunde, unei femei, unei fete. Mereu m-am bucurat la sfârşitul realizării lucrurilor, şi sper că nu-s singura pe acest Pământ (nu zic românesc, cei ca mine ştiu de ce) care se comportă asemeni uneori, măcar rareori. Ca de fiecare dată, urmele de întunecime din mintea mea, mă puneau din nou pe cugetări, nemairealizând ce am de făcut pe moment, pentru acea zi. De ar fi mereu aşa... De-aş avea timpul şi puterea în a descoperi fiecare lucru în parte, ar fi ca şi când aş poseda două chei pe care le-aş atârna de două bolduri negre, înfipte-n pereţii ca hârtiile uzate de subţiri şi cafenii ce sunt, ori de câte ori atingându-le să înceapă ,,Magia". Îmi aţintesc viziunea de culoarea muşchiului proaspăt verde, de primăvară, către ferestre şi pe mai dincolo de ele, vrând să realizez ceva. Vreau să realizez că anotimpul meu duios şi iubit este în mare parte prezent, şi absolut tot peisajul, ca pe un colaj extenuat de-o vechime prăpăstioasă... Ridic pleoapele moi cât mai sus, vizionând curentul cadrului natural în plina lui desfăşurare; asfaltul nefinisat pe întregime, cu mici denivelări care sunt transformate în mari lacuri datorită lacrimilor pornite din infinit, blocurile pe jumătate şi ferestrele aproape ascunse în fumul proaspăt d-un-nceput de decembrie, felinarele înalte şi pustiite, cu becurile arse sau sparte de gerul masiv ori rar funcţionabile, dar nu în ultimul rând, copacii. Nespus de deosebiţi în faţa mea, şi doar pentru că sunt foarte expresivi, îmi pot reda oricând inspiraţia poetică, aroma pe buze, indiferent de tema anotimpului! Îi asemănam cu chipurile aflate în tablourile mari cu basorelief din al nu ştiu câtelea secol, dar care sunt prezente şi acum tot nu ştiu pe unde, despre care mi s-a adus la cunoştinţă prin orele de istorie care mă torturau; erau parcă singurele fiinţe de pe lume, bătrâne şi trecute, obosite, înlemnite, cu mai multe mâini şi degete, unele mai subţiri ca altele. Mâini şi degete fragile, negre, ca scrisul obscur de un stilou cu peniţă chinezească, aşternut pe pagini de jurnal alb-cenuşii uitate. N-aş vrea ca toate lucrurile să aibă un sfârşit, şi nici ca iarna să-mi fugă de sub picioare. Când păşisem în afară şi observasem că ploaia e pe sfârşite, îmi dădusem seama că vor dispărea melancolia, culoarea plăcută de gri, iar eu nu voi mai avea puterea de a medita din cauza vegheatului planetei Soare ce emana căldura minunată care pe mine mă făcea să îngheţ. Îmi dădusem seama că puteam să mă abat cu uşurinţă dacă doream o ,,luptă", în ciuda a ce se petrecea în natură, în urbanitate. În acele momente dezamăgitoare, îmi doream să mă evapor odată cu apa, reapărând la izgonirea luminii orbitoare, şi nu pe veci. Când toamna vine, aceasta nu are un orizont. Predomină, domină. Eu, eram amorezată, cuprinsă de plăcerile scornite în miezul toamnei-iernii reci care mă încălzea, semnalând când pâlpâia palida, plăpânda şi pudica lumină a felinarului vechi. Chiar în felul ei straniu, al toamnei. Întrebarea este: cumva eu sunt stranie?
